triumf (partea întâi)
Respiră. E primul sfat care-ți poate fi dat. Să te miști e al doilea. Știu că-ți ard plămânii, știm că nu mai ai aer, știm de toți căzuții de lângă tine, de la picioarele tale, dar tu ești încă viu. Asumă-ți. Știm că glonțul ți-a jupuit pielea de pe umăr, ți-a mâncat carnea, fibră cu fibră, ți-a distrus osul, cât mai dureros posibil, știm că sângerează abundent, că te doboară, că te târăști până la medic, dar, ironic, el e deja mort. Fericește-te că încă mai trăiești, încă mai poți face ceva. Alternativa morții este durerea – nimănui nu-i place, deși e singura dovadă că încă mai poți simți ceva, pe lângă nădejde. Glonțului care ți-a intrat în umăr făcându-ți pielea să sfârâie, lui îi datorezi viața. Durerea te-a scos din amorțeală, te-a trezit din nesimțire, te-a ținut în viață până în acest moment. Dar de acum trebuie să te ții singur. Trăiești, deci fă ceva: ridică-te, ia-ți arma ta, ucide, ucide… Sună atât de rău, poate este, dar Dumnezeu a binecuvântat armata. Luptați, căci noi ne rugăm, nu toți, dar îndeajunși. Scoală-te, ia-ți arma ta și luptă. Toate acestea sunt vorbele căpitanului.
Poate ai impresia că el n-are suflet, n-are inimă… Poate crezi că n-are pe nimeni și n-are ce să-l distragă de la arma sa. Dimpotrivă… Ceva îi explodează la picioare zburându-l de pe loc, dar el își pune mâinile în jurul capului, cât să nu-l rănească suflul exploziei, bâjbâie prin norul de fum după armă, se ridică și înaintează șchiopătând, lasând în urma piciorului drept o dâră de sânge și sudoare. Încă îi conduce pe ceilalți - e un căpitan bun.
Restul se iau după el, cărându-și puștile de parcă ar fi saci cu nisip. Oare n-au dreptate ? Iei o viață, iei mai multe, oferind doar durere, și ai acel gol în inimă ca și cum tu mori, ca și cum nevasta ta rămâne văduvă și copii tăi orfani; e ușor de mărturisit așa ceva ? A ucide e a ucide, nu? Nu te sufocă crucea de la gât? Ferice de cei care încă n-o au, dar tu da. Ești departe pe calea lungă. Așadar, reziști? Poți căra pușca? Sunt lucruri pe care nimeni nu ți le spune înainte, la care scrâșnești din dinți până te obișnuiești. Iartă…
Se înaintează rapid, evitând rafalele de vânt ce-ți aruncă praf în ochi și ploaia de gloanțe. Când se aud țipetele căzuților, urletele după ajutor, după medic, după alinare, nimeni nu se întoarce înafară de un locotenent – orice fracțiune de secundă poate însemna un soldat mort, dar lui nu îi este frică. Se întoarce să le închidă ochii sau să-i consoleze privind nenorocul lor și agonia unei morți lente ce avea să înceapă. Medicul murise de mult.
Buzele i se mișcă ușor: aceleași vorbe pentru fiecare muribund, cum că a luptat vitejește, cum că ar fi pierdut războiul fără el, oricât de mult sau puțin a făcut fiecare. Toți trebuie încurajați în prag de moarte, tuturor le este frică până la urmă. Unii regretă că n-au niciun regret, niciun motiv pentru care ar mai putea trăi, niciun vis rămas neîndeplinit. Trist… Muribundul urlă să fie omorât pe loc, ca să doară mai puțin, ca vrăjmașii să nu se bucure de durerea lui, dar locotenentul refuză și se ridică, îngăimând ceva ce soldatul căzut deja nu mai aude.
Cu patruzeci și ceva de metri în față e un șanț, creat de către inamici pentru atac. În depărtare se zărește o cazemată – acolo stau ei, morți și vii precum puștile ce le pocnesc în mâini. Ele parcă n-ar vrea să omoare… Trei soldați o iau înainte, la ordinele căpitanului, curățând culoarul pentru ceilalți. Odată ajunși la șanț, mitralierele nu-i vor mai putea ochi. Totuși, glonțul de umăr arde mai tare ca niciodată, cât să te împiedice din a ajunge în siguranță. Faci un pas înainte și sari, ținându-ți gura închisă să nu-ți intre praf înăuntru sau să-ți sară vreo măsea afară când aterizezi. Ai vrea să nu te mai ridici de jos, nu-i așa? Cum ar fi să se termine tot și să fie liniște? N-ai înțeles nimic. Și surzenia e liniște, la fel și mitralierele și tancurile doborând vrăjmașii. E pace, e împăcare. Dincolo există numai neamul tău. Nimeni nu se mai frânge.
Tot vorbele căpitanului sunt și astea. I le-a spus unuia căruia i se amputa piciorul în bătaia mută a gloanțelor, i-a dat curaj. A trăit omul acela cât să fie luat de pe front și a mai trăit și după. E bun căpitanul.
Poate ai impresia că el n-are suflet, n-are inimă… Poate crezi că n-are pe nimeni și n-are ce să-l distragă de la arma sa. Dimpotrivă… Ceva îi explodează la picioare zburându-l de pe loc, dar el își pune mâinile în jurul capului, cât să nu-l rănească suflul exploziei, bâjbâie prin norul de fum după armă, se ridică și înaintează șchiopătând, lasând în urma piciorului drept o dâră de sânge și sudoare. Încă îi conduce pe ceilalți - e un căpitan bun.
Restul se iau după el, cărându-și puștile de parcă ar fi saci cu nisip. Oare n-au dreptate ? Iei o viață, iei mai multe, oferind doar durere, și ai acel gol în inimă ca și cum tu mori, ca și cum nevasta ta rămâne văduvă și copii tăi orfani; e ușor de mărturisit așa ceva ? A ucide e a ucide, nu? Nu te sufocă crucea de la gât? Ferice de cei care încă n-o au, dar tu da. Ești departe pe calea lungă. Așadar, reziști? Poți căra pușca? Sunt lucruri pe care nimeni nu ți le spune înainte, la care scrâșnești din dinți până te obișnuiești. Iartă…
Se înaintează rapid, evitând rafalele de vânt ce-ți aruncă praf în ochi și ploaia de gloanțe. Când se aud țipetele căzuților, urletele după ajutor, după medic, după alinare, nimeni nu se întoarce înafară de un locotenent – orice fracțiune de secundă poate însemna un soldat mort, dar lui nu îi este frică. Se întoarce să le închidă ochii sau să-i consoleze privind nenorocul lor și agonia unei morți lente ce avea să înceapă. Medicul murise de mult.
Buzele i se mișcă ușor: aceleași vorbe pentru fiecare muribund, cum că a luptat vitejește, cum că ar fi pierdut războiul fără el, oricât de mult sau puțin a făcut fiecare. Toți trebuie încurajați în prag de moarte, tuturor le este frică până la urmă. Unii regretă că n-au niciun regret, niciun motiv pentru care ar mai putea trăi, niciun vis rămas neîndeplinit. Trist… Muribundul urlă să fie omorât pe loc, ca să doară mai puțin, ca vrăjmașii să nu se bucure de durerea lui, dar locotenentul refuză și se ridică, îngăimând ceva ce soldatul căzut deja nu mai aude.
Cu patruzeci și ceva de metri în față e un șanț, creat de către inamici pentru atac. În depărtare se zărește o cazemată – acolo stau ei, morți și vii precum puștile ce le pocnesc în mâini. Ele parcă n-ar vrea să omoare… Trei soldați o iau înainte, la ordinele căpitanului, curățând culoarul pentru ceilalți. Odată ajunși la șanț, mitralierele nu-i vor mai putea ochi. Totuși, glonțul de umăr arde mai tare ca niciodată, cât să te împiedice din a ajunge în siguranță. Faci un pas înainte și sari, ținându-ți gura închisă să nu-ți intre praf înăuntru sau să-ți sară vreo măsea afară când aterizezi. Ai vrea să nu te mai ridici de jos, nu-i așa? Cum ar fi să se termine tot și să fie liniște? N-ai înțeles nimic. Și surzenia e liniște, la fel și mitralierele și tancurile doborând vrăjmașii. E pace, e împăcare. Dincolo există numai neamul tău. Nimeni nu se mai frânge.
Tot vorbele căpitanului sunt și astea. I le-a spus unuia căruia i se amputa piciorul în bătaia mută a gloanțelor, i-a dat curaj. A trăit omul acela cât să fie luat de pe front și a mai trăit și după. E bun căpitanul.
Comentarii
Trimiteți un comentariu