Am un suflet!

De groază că m-aș înțepa, eu doar desenez trandafiri. De spaimă că c-aș putea iubi, privesc din depărtare miri. De frică de-a mai fi rănit, sufletu-mi fuge de trăiri. De teamă de-a păcătui, m-arunc pe aripi de zefir. Îmi plâng zilele pustiit, căci am uitat de iubire, de Iubirea cea din fire; descrie-mi-o, rog, martire. Îmi plâng viața amorțită, de parcă sunt doar zdrobire. Poate-oi mai învia puțin, sub a Sa tămăduire.  10.04.2018

Las focul să mi se prelingă peste iubitul necunoscător a cât de greu e să se-atingă jocul curat de un reflector. Cine sunt eu este departe de ochii sufletului-spectator; dragul în raze mi se-mparte chiar și pentr-un singur reflector. Mă dau pe mine pentru lume făcându-mă alt om aleator dar jocul de foc lasă urme pe trupu-mi expus în reflector. Încă nu m-am jucat pe mine; Hai să-ncercăm așa, pui de actor: am să-mi învăț noul rol bine și-am să pășesc spre reflector.  02.04.2018

Eu nu știu nimic înafară de-al dorului pic care smulge durerea de pe chip și-o pune în suflet, alături de dorință și regret. Dorințele mele atât de ușor pier și mie mi-e în continuare dor de cer. Mai pierd din vedere, mă mai pierd în durere, căutând s-o întâlnesc pe-ntâia mea amică fata cea cu mâna fină și cu limba mai acidă, cu pădurea în privire, cu gândul tot la iubire. Neiubită, ipocrită, inamică, aștept un mesaj într-o sticlă, aștept cu nădejde mare să m-apropii iar de Soare. Noul Icar, noua stea căzătoare, am să cobor prin ridicare, am să mă ridic coborând, tot cu ei în gând. Atunci mă voi întâlni cu ea, amica aceea, fata bună ce din patimi și-a făcut cunună, copila de Dumnezeu; ea e cine aș fi putut fi eu. 30.03.2018

Uneori avem frică de un răspuns, cum mie mi-e frică de DA, atunci când DA-ul nu-i îndeajuns, atunci când nu e NU-ul altora. E al meu. Totuși, ai grijă sincer să fii, indiferent de cât de mult mă doare; ai grijă să nu spui prostii, să nu omori adevărul că el ușor moare. Mai bine mor eu. Mor de durerea unui APROAPE, care nu-i nici DA, nici BA, care nu lasă adevărul să-i scape, care-i distruge toată iubirea. Greu... 25.12.2016

Nu cred că sunt bună  pentru ce m-ai ales să fac. Mi-e frică și să tac, când și liniștea-i minciună. Mă pierd într-un pustiu, mă-nec în ape mici, mă tem de licurici, mi-e frică a fi viu. Mi-e sufletul inert, mă dor mâinile-mi grele, irosit-am cununi și inele, afundându-mă în deșert. Eu nu compun de fapt, eu urlu la pereții cămării sufletului meu, căutându-l pe Dumnezeu, furând nădejde pentru duhul meu inapt. De fapt, sunt instabilă: lasând vântul să bată prin mine, de mult nu mi-a mai fost bine. Deznădejdea mă transformă în ruină.  23.02.2018

Când se oprește vîntul,  îmi iei cuvîntul.  Mă lași ne-vie,  mă lași fără poezie.  Nu mă lași moartă,  să se termine odată și-odată, ci cât să mai trăiesc un pic, să trăiesc ca un nimic. De ce trebuie să bată vântul  ca să pătez pămîntul  cu mine, când aș putea foarte bine să fiu o poetesă fericită  în loc de-oropsită? Sunt murdară,  rimă amară, și să înțeleg nu pot:  de ce poeziile se stârnesc prin potop de lacrimi amare... 08.02.2018

O poezie este o făclie ce se zidește din ceea ce nu se laudă sau trufește. O poezie este o făclie ce luminează sufletul ce-o creează. O poezie este o făclie prin care orice simțământ se predă sub puterea unui cuvânt. Această poezie este făclia mea vie. Această poezie luminează sufletul ce după Lumină bâjbâie. 27.01.2018

Ace de arici de mare îmi străpung picioarele și mă pleacă și m-opresc, și mă doare,  m-obligă să-ncetinesc din fuga spre tine, Doamne, din fuga de sfărâmare. Ace de arici de mare mă înțeapă în călcîi, și mă fac să cad în abisul creat mai dintâi, și mai fac  să mă doară mântuirea, când, de fapt, agonia-i în lepădare, lepădarea-i agonie.  22.01.2018

când veni-mi va în pântec o pruncă, sta-vom la o votcă, la acea votcă pe care am băut-o în adolescență, la petrecerile unde nu sărbatoream pe sărbătorit, ci celebram întru drăcească influență, și întinam pântecele cu ardere și cu spirt. Bea-va-mi copilul aceeași votcă ce m-a băut. 05.01.2018