Am un suflet!

Ea era o poetesă, iar el era modelat pământ, făcut etern prin cuvânt. Peronul era gata aglomerat deja când ajunsese ea, oamenii împărțiți în familii – sfintele mame, sfintele logodnice, sfintele soții, sfintele surori, sfintele fiice, așteptându-i pe cei dragi cu mâinile împreunate ca la rugăciune – unde-i, Doamne, omul meu? - și diferiți ofițeri, fie să facă triaj, fie o statistică. Din transportul de militari o parte aveau să fie în permisie, dar majoratitatea, cel mai probabil, erau răniți. Generalii voiau cifre: câți au căzut, câți am pierdut, câți să mai luăm; generalii voiau un răspuns: mai facem față? Ea, bineînțeles, se încadra în prima categorie, alăturându-se coloanei de femei de la marginea peronului. Bărbații care așteptau acolo nu prea erau și cei ce erau oricum stăteau mai pe margine. Multe orașe erau deja goale de bărbați în putere, doar bătrânii și copii rămânând, cei ce fie nu înțelegeau războiul, fie nu îl puteau combate, iar lipsa lor se simțea în becurile arse ...

În șanț, roșcovanul înjură. Blesteamă ziua în care a pornit-o pe calea asta, ziua nașterii fiecărui inamic, ziua începutului războiului și restul zilelor. Unii înjură cu el, alții îi zic să tacă. Căpitanul încă mai speră cum orice om e îndreptățit să creadă în miracole. Și-a pierdut mulți oameni, nu vrea să-i mai moară și ceilalți. - Eu zic s-o luăm din loc. Cine trăiește, bravo lui! zice roșcatul. - Du-te tu. Du-te învârtindu-te. E sinucigaș ceea ce vrei să faci. - Măcar fac ceva. Ultima vorbă i este adresată căpitanului. Soldatul s-ar duce să lupte, dar nu poate fără ordin, și nici nu va primi. Căpitanul îi pare slab; nu vrea moarte, vrea viață pentru toți ai lui. I-o fi greu să ducă pușca. Iar alunecă. Știe de ce. Vrăjmașii îl chinuie și nici măcar nu i s-au arătat în față. E dureros, crapă tot pe dinăuntru căci se lasă distrus. Le permite să-l distrugă. Ei îl fac să crape, iar din cauza lui se vor duce toți. Își trage crucea de la gât ținând-o strâns în pumni. Asta era… R...

- Trebuie să înaintăm, să trăiți, țipă roșcovanul. Nu putem sta la nesfârșit aici. Căpitanul îl privește perplex – n-are mult timp de gîndit. Nu poate trimite doar un om să le curețe calea celorlalți - fericitul ar fi o țintă ușoară pentru orice lunetist; nici nu poate trimite mai mulți. Nu știe câte mitraliere are vrăjmașul. Ar pierde inutil oameni. Roșcovanul îl presează să facă ceva, dar n-are ce și n-are nici cu cine. Locotenentul nu mai ajunge, o parte dintre soldați sunt răniți, unii grav – inclusiv ostașul cu umărul însângerat; doar vreo cinci sunt mai zdraveni la trup. Curios, roșcovanul n-are nicio zgârietură. Șoapte și urlete întreabă aceleași lucru: cine merge? Roșcovanul țipă iar, căpitanul îl ignora iar. Dacă nu e rănit, indiferent de extazul de a lupta, ar fi un sacrificiu prostesc să meargă el iscoadă. Altul nu se încumetă. Rămâne a fi decizia căpitanului care dintre oamenii lui are să moară. Nimeni nu-ți spune asta, nici asta, la început. Poate de aceea locotene...

Un soldat urlă de durere în stânga lui. Când îl întreabă unde-i rana, el urlă din nou. Carnea-i sfârâie încă, în umăr, căci acolo e glonțul. Căpitanul se apropie de ostaș și îi spune la ureche într-o șoaptă, ca și cum i-ar povesti unui copil un basm, aceleași vorbe de încurajare, mai mult sau mai puțin bune, vorbe pe care le repetă tuturor: trebuie să lupți, să ignori neputința, s-o transformi în forță. Trebuie să te ridici, să-ți iei arma și să lupți. Adevărul este că viața e multă durere, cu care te obișnuiești. Trăiește pentru ziua în care durerea va fi ușor de ignorat, pentru cea în care nu va mai fi deloc. Mori dacă accepți că mori și nu e nicio problemă dacă o faci, dar oare câte ratezi? Sufletul nu se desprinde dacă nu vrea, oricât de greu ar fi, dacă nu-l omoară altceva. Nu glonțul, altceva. Glonțul care-ți este în umăr și te rănește și te ține în viață. Durerea înseamnă ca mai simți ceva… Rănitul îl oprește, zâmbindu-i. - Sunteți un căpitan bun, îngaimă el. - Nu-mi spu...

La scurt timp focurile de armă se calmează. Fie nu mai au ce să tragă, fie nu mai au în cine să tragă. Toți câți ajunseră la șanț întreabă, murmură, urlă. - A ajuns nebunul? îi strigă un roșcovan căpitanului fix în urechea bună - explozia de mai devreme îi slăbise auzul în cealaltă. Tânărul, abia înrolat, și-a pierdut deja orice speranță cum că locotenentul are să-i mai prindă vreodată din urmă. Liniștea dată de încetarea focului e așa de amară. Vreo doi încă speră, dar restul îi împărtășesc părerea soldatului: numai are cine să se întoarcă. Căpitanul privește în jos, nu zice nimic, nu vrea să zică nimic, să aibe vreo părere, oricare ar fi ea. Își reîncarcă pușca sub privirea nedumerită a soldaților care așteaptă un răspuns. Alt sfat pe care-l dă frecvent cadeților este să nu gândească; ar fi cazul să n-o facă nici el, ar pierde prea mult, și el și restul. Locotenentul îi fusese prieten… Pușca îi e tot mai grea. Trupul îi e greu, mai greu ca oricând, și îl dor urechea în care ...

Respiră. E primul sfat care-ți poate fi dat. Să te miști e al doilea. Știu că-ți ard plămânii, știm că nu mai ai aer, știm de toți căzuții de lângă tine, de la picioarele tale, dar tu ești încă viu. Asumă-ți. Știm că glonțul ți-a jupuit pielea de pe umăr, ți-a mâncat carnea, fibră cu fibră, ți-a distrus osul, cât mai dureros posibil, știm că sângerează abundent, că te doboară, că te târăști până la medic, dar, ironic, el e deja mort. Fericește-te că încă mai trăiești, încă mai poți face ceva. Alternativa morții este durerea – nimănui nu-i place, deși e singura dovadă că încă mai poți simți ceva, pe lângă nădejde. Glonțului care ți-a intrat în umăr făcându-ți pielea să sfârâie, lui îi datorezi viața. Durerea te-a scos din amorțeală, te-a trezit din nesimțire, te-a ținut în viață până în acest moment. Dar de acum trebuie să te ții singur. Trăiești, deci fă ceva: ridică-te, ia-ți arma ta, ucide, ucide… Sună atât de rău, poate este, dar Dumnezeu a binecuvântat armata. Luptați, căci noi n...