triumf (partea a patra)

- Trebuie să înaintăm, să trăiți, țipă roșcovanul. Nu putem sta la nesfârșit aici.

Căpitanul îl privește perplex – n-are mult timp de gîndit. Nu poate trimite doar un om să le curețe calea celorlalți - fericitul ar fi o țintă ușoară pentru orice lunetist; nici nu poate trimite mai mulți. Nu știe câte mitraliere are vrăjmașul. Ar pierde inutil oameni. Roșcovanul îl presează să facă ceva, dar n-are ce și n-are nici cu cine. Locotenentul nu mai ajunge, o parte dintre soldați sunt răniți, unii grav – inclusiv ostașul cu umărul însângerat; doar vreo cinci sunt mai zdraveni la trup. Curios, roșcovanul n-are nicio zgârietură.

Șoapte și urlete întreabă aceleași lucru: cine merge? Roșcovanul țipă iar, căpitanul îl ignora iar.

Dacă nu e rănit, indiferent de extazul de a lupta, ar fi un sacrificiu prostesc să meargă el iscoadă. Altul nu se încumetă. Rămâne a fi decizia căpitanului care dintre oamenii lui are să moară. Nimeni nu-ți spune asta, nici asta, la început. Poate de aceea locotenentul îi compătimise rangul. Abia acum înțelege.

Și pușca iar e grea.

Nu poate sacrifica un om sănătos ca iscoadă, așa că se apropie de ostașul rănit la umăr, se apleacă cu buzele lângă ureche și-i explică situația, încearcă să-i explice că e singurul care nu blesteamă ziua în care a ales să se înroleze, care nu blesteamă pe vrăjmașul ce-l rănise, singurul care nu plânge.

Din respect, rănitul nu-și lasă lacrimile calde să-i inunde obrajii și repetă întrebarea la care căpitanul nu apucase să răspundă. Există dureri mai mari, da, a omului din fața lui, care trimite un alt om la moarte, sau a celor de acasă, a sfintelor mame și surori, care se opresc din plâns ca să-i primească pe cei ce-ți anunță moartea, ca mai apoi să te plângă iar, durerea celor care n-au făcut nimic, care n-au înțeles nimic din existență, scrâșnirea dinților când înțelegi că n-ai înțeles nimic. Totuși, oare după durere nu urmează bucuria?

Ostașul simte moartea; nu era din cauza glonțului.

- Ridică-te, trebuie să mergi.

E momentul soldatului, precum al căpitanului și a roșcovanului vor urma. Nu știu când, căci lupta n-are timp. Rănitului i se mai explică un lucru, cum că nu degeaba e cerul triumf - alte vorbe ale căpitanului – dar nu înțelege. Poate o va face. Căpitanul îl ajută să se ridice dar să-l împingă de la spate nu se cuvine. Nu astfel se călăuzește omul.

- De ce eu? întreabă ostașul cu vocea-i tremurând.

- Nu. De ce eu?

E mai ușor să mori decât să trimiți la moarte. Așadar, de ce căpitanul? N-a vrut asta; nu luptă pentru asta, pentru moarte, pentru cădere, pentru scrâșnire. Nici nu are curaj cât să schimbe planul, să meargă el, să triumfe el. Soldatul rănit trebuie să meargă. E timpul lui, chiar dacă-l va plânge o soție, o soră, o mamă. Toate plâng. La fel e și cu locotenentul: nevastă-sa va plânge, poate mai mult decât alte sfinte femei, la fel și copii – nu acum, ci peste ani, când vor simți golul. Ferice de ei - cu o mamă cum e nevasta locotenentului nu vor fi orfani. Ferice de ea - locotenentul și-a ținut promisiunea: să lupte. Îl știa și ghicise că asta trebuie el să facă, indiferent de urmare. E deșteaptă femeia, deșteaptă pe cât trebuie, proastă la fel; a înțeles multe, a mai învățat pe alții, despre cer și despre triumf, dar oare va mai ști, va mai înțelege curând când sabia va trece prin ea ? Tot omul se chircește la durere, iar cunoștința tainelor păleste în fața sentimentului – astfel suntem. Va plânge și va uita tot ce e bun și frumos, și de triumf și de toate, căci e femeie și nevastă și mamă mai inainte de toate. Să știe nu-i va mai folosi ei; măcar de-i va învăța pe copii, să fie și ei ca bătrânul lor pe care oricum nu mai au a și-l aminti. Virtutea dintâi e o virtute a suferinței.

Căpitanul îi oferă pușca, dar ostașul n-o poate căra și-o scapă pe jos, în praf. Roșcovanul râde, mai roșu la față decât la păr, râde până-i face semn alt soldat să tacă. Rănitul tace resemnat, e mort pe dinăuntru – nu așa-i izbânda.

- Foc de acoperire cât să iasă iscoada. Menținem cât putem.

Soldații, în frunte cu roșcovanul, își încarcă armele și încep să tragă. Sunetul focului e liniștitor. Ostașul iese din șanț târându-și arma după el. Nu are mult timp pînă cînd focul de acoperire va înceta, iar vrăjmașii vor ieși la iveală, cu gloanțele în puști și-n dinți și-l vor lua în vizor pentru a-l ucide. Fuge cât de repede poate, picioarele aluncându-i în toate direcțiile; brațul rănit îi atârnă pe o parte și pușca pe cealaltă. Fuge înspre doi copaci desfrunziți, cu crengile plecate și trunchiul umil, dar aceștia sunt prea departe. În direcția opusă este cazemata.

Acoperirea încetează, iar atunci îl apucă groaza. Se trîntește la pămînt, cu ochii închiși. Frica îl mânâncă, ciugulind bucăți de suflet, împietrindu-l în disperare și deznădejde și durere. Se pierde, soldatul se pierde, se rătăcește deși putea fi departe pe calea lungă, foarte departe, dar deloc aproape de final; parcă-i un câine care moare singur: i-a părăsit deja pe ceilalți – n-a mai numărat inamicii. Căpitanul și restul încă îl așteaptă să le zică: câte mitraliere, tancuri, puști? Ostașul nu mai răspunde.

Răspunsul nu vine, precum nici locotenentul n-a mai venit.