triumf (partea a doua)

La scurt timp focurile de armă se calmează. Fie nu mai au ce să tragă, fie nu mai au în cine să tragă. Toți câți ajunseră la șanț întreabă, murmură, urlă.

- A ajuns nebunul? îi strigă un roșcovan căpitanului fix în urechea bună - explozia de mai devreme îi slăbise auzul în cealaltă. Tânărul, abia înrolat, și-a pierdut deja orice speranță cum că locotenentul are să-i mai prindă vreodată din urmă. Liniștea dată de încetarea focului e așa de amară.

Vreo doi încă speră, dar restul îi împărtășesc părerea soldatului: numai are cine să se întoarcă. Căpitanul privește în jos, nu zice nimic, nu vrea să zică nimic, să aibe vreo părere, oricare ar fi ea. Își reîncarcă pușca sub privirea nedumerită a soldaților care așteaptă un răspuns. Alt sfat pe care-l dă frecvent cadeților este să nu gândească; ar fi cazul să n-o facă nici el, ar pierde prea mult, și el și restul. Locotenentul îi fusese prieten…

Pușca îi e tot mai grea. Trupul îi e greu, mai greu ca oricând, și îl dor urechea în care era aproape surd și piciorul drept lângă care explodase proiectilul mai devreme – încă nu știa cum de nu îl omorâse, ci doar îl zburase de pe loc, rupându-i pantalonul de la genunchi în jos, zgâriindu-l. Sângele curge, doare, dar are altele pe cap și oricum nu mai au medic. Îi e frică să se gândească la șansele lor, la rănile lor fără cineva care să-i îngrijească. Și pușca îi e tot mai grea, și sufletul la fel. Își trage crucea de la gât pe dinafară – o poartă de obicei pe sub haine; crucea doare și ea, de parcă cineva ar fi rănit-o. Nici pentru asta n-au medic.

Când ridică privirea din nou, îl vede pe roșcovan râzând, arătând cu degetul ceva înspre el. Îl rușinează că arată înspre el, înspre slăbiciunea lui. N-a crezut niciodată că pierderea locotenentului care-i fusese prieten, ba frate chiar atâția ani avea să-l doara așa tare. Așadar… și el crede că e mort…

Doare. Trebuie, totuși, să accepte asta.