triumf (partea a treia)

Un soldat urlă de durere în stânga lui. Când îl întreabă unde-i rana, el urlă din nou. Carnea-i sfârâie încă, în umăr, căci acolo e glonțul. Căpitanul se apropie de ostaș și îi spune la ureche într-o șoaptă, ca și cum i-ar povesti unui copil un basm, aceleași vorbe de încurajare, mai mult sau mai puțin bune, vorbe pe care le repetă tuturor: trebuie să lupți, să ignori neputința, s-o transformi în forță. Trebuie să te ridici, să-ți iei arma și să lupți. Adevărul este că viața e multă durere, cu care te obișnuiești. Trăiește pentru ziua în care durerea va fi ușor de ignorat, pentru cea în care nu va mai fi deloc. Mori dacă accepți că mori și nu e nicio problemă dacă o faci, dar oare câte ratezi? Sufletul nu se desprinde dacă nu vrea, oricât de greu ar fi, dacă nu-l omoară altceva. Nu glonțul, altceva. Glonțul care-ți este în umăr și te rănește și te ține în viață. Durerea înseamnă ca mai simți ceva…

Rănitul îl oprește, zâmbindu-i.

- Sunteți un căpitan bun, îngaimă el.

- Nu-mi spune asta.

- Trag, frate, trag de timp. Îmi pare rău. Trag de timp.

Căpitanul încearcă să-i oprească sângerarea, legându-i umărul cu o fâșie ruptă din haina sa, dar e inutil. Ostașul îi oprește mâna, zâmbind din nou. E ciudat că durerea nu-i afectează surâsul.

Scrâșnind din dinți, roșcovanul iar îndrugă ceva. Vocea-i parcă un scârțâit continuu în urechea aproape surdă a căpitanului.

- Lasă morții…

… dar nu-i lăsa pe cei ce nu sunt morți.

Ostașul cedează iar căpitanul în sfârșit îi poate pune bucata de material în jurul umărului. Improvizează un bandaj. În adolescență, căpitanul dorise să fie medic. Nu i-ar fi ieșit, nu pentru asta a fost menit.

- Există dureri mai mari, nu? întreabă rănitul.

Nu apucă un răspuns.