triumf (partea a cincea)
În șanț, roșcovanul înjură. Blesteamă ziua în care a pornit-o pe calea asta, ziua nașterii fiecărui inamic, ziua începutului războiului și restul zilelor. Unii înjură cu el, alții îi zic să tacă. Căpitanul încă mai speră cum orice om e îndreptățit să creadă în miracole. Și-a pierdut mulți oameni, nu vrea să-i mai moară și ceilalți.
- Eu zic s-o luăm din loc. Cine trăiește, bravo lui! zice roșcatul.
- Du-te tu. Du-te învârtindu-te. E sinucigaș ceea ce vrei să faci.
- Măcar fac ceva.
Ultima vorbă i este adresată căpitanului. Soldatul s-ar duce să lupte, dar nu poate fără ordin, și nici nu va primi. Căpitanul îi pare slab; nu vrea moarte, vrea viață pentru toți ai lui. I-o fi greu să ducă pușca. Iar alunecă. Știe de ce. Vrăjmașii îl chinuie și nici măcar nu i s-au arătat în față. E dureros, crapă tot pe dinăuntru căci se lasă distrus. Le permite să-l distrugă. Ei îl fac să crape, iar din cauza lui se vor duce toți. Își trage crucea de la gât ținând-o strâns în pumni. Asta era… Rănile parcă i se sudează acum că a înțeles.
Soldatul rănit deschide ochii din nou. Prea multe gânduri, prea multe imagini i se amestecă în cap; irealul ustură prea tare. Și el încă nu murise. Durerea și glonțul îl țin în viață, iar cât mai e în viață ar trebui să facă ceva. Ridică privirea și vede în depărtare vrăjmașii și urlă către ceilalți numărul lor.
Roșcatul înjură de bucurie.
Căpitanul strânge crucea mai tare.
Ostașul întoarce capul, privind peste șanț în direcția de unde veniseră ei, și surâde. Un oarecare nu murise. Se târa înspre ceilalți, înspre salvare. În ochii albaștrii i s-au umflat vene roșii, de la un proiectil ce-i explodase mult prea aproape de fața care aproape că i se topea, dar forța nu-i cedase. Văzându-l, soldatul în final află ce înseamnă a înțelege, după cum zice căpitanul. Habar n-are cât o va mai duce acel om, dar nu contează. Acolo e triumf, ăla despre care i se vorbise.
Uitându-se înapoi, vede vrăjmașii, le vede chipurile și, totuși, e prea obosit ca să se mai sperie. Oricum nu mai au ce să îi facă. Vrăjmașii coborâți din iad au fața neagră, de piatră, și nu sunt oameni, nici vii, nici morți, ci doar vrăjmași. Dinții le sunt perle negre, părul rar, foarte cărunt, acoperit de-o șapcă gri, cât să le maște urâțenia, cât să moșească groaza. Iar ochii, ochii le ard dar nu spre viață ca celorlalți soldați, ci spre nimicnicie. Ei se apropie și se depărtează, de el și de șanț, lăsând durere și foc în urmă.
Roșcovanul îi înjură. O grenadă aruncată de inamic explodează între el și căpitan. Jumătate de corp i se topește din cauza suflului exploziei, restul se jupoaie. Soldatul roșcat explodează un pic. Căpitanul, în schimb, s-a dus deja. Doar crucea rămâne în urma lui.
Ostașul închide ochii, mușcându-și buzele. Ar vrea și el o cruce acum, dar n-are. N-a crezut ca va avea nevoie. Măcar are suflet. Mormăie ceva ca pentru sine, ceva ce-i face pe vrăjmași să se depărteze, cum că aici este triumf. Carnea-i sfârâie în continuare, umărul încontinuu îl doare. Respiră adânc, după cum a fost învățat. Apoi se mișcă. O nouă ploaie de gloanțe se pornește, ca să-i doboare pe el și pe cei care au mai rămas, dacă au mai rămas. Se prea poate să mai fie doar el.
- Eu zic s-o luăm din loc. Cine trăiește, bravo lui! zice roșcatul.
- Du-te tu. Du-te învârtindu-te. E sinucigaș ceea ce vrei să faci.
- Măcar fac ceva.
Ultima vorbă i este adresată căpitanului. Soldatul s-ar duce să lupte, dar nu poate fără ordin, și nici nu va primi. Căpitanul îi pare slab; nu vrea moarte, vrea viață pentru toți ai lui. I-o fi greu să ducă pușca. Iar alunecă. Știe de ce. Vrăjmașii îl chinuie și nici măcar nu i s-au arătat în față. E dureros, crapă tot pe dinăuntru căci se lasă distrus. Le permite să-l distrugă. Ei îl fac să crape, iar din cauza lui se vor duce toți. Își trage crucea de la gât ținând-o strâns în pumni. Asta era… Rănile parcă i se sudează acum că a înțeles.
Soldatul rănit deschide ochii din nou. Prea multe gânduri, prea multe imagini i se amestecă în cap; irealul ustură prea tare. Și el încă nu murise. Durerea și glonțul îl țin în viață, iar cât mai e în viață ar trebui să facă ceva. Ridică privirea și vede în depărtare vrăjmașii și urlă către ceilalți numărul lor.
Roșcatul înjură de bucurie.
Căpitanul strânge crucea mai tare.
Ostașul întoarce capul, privind peste șanț în direcția de unde veniseră ei, și surâde. Un oarecare nu murise. Se târa înspre ceilalți, înspre salvare. În ochii albaștrii i s-au umflat vene roșii, de la un proiectil ce-i explodase mult prea aproape de fața care aproape că i se topea, dar forța nu-i cedase. Văzându-l, soldatul în final află ce înseamnă a înțelege, după cum zice căpitanul. Habar n-are cât o va mai duce acel om, dar nu contează. Acolo e triumf, ăla despre care i se vorbise.
Uitându-se înapoi, vede vrăjmașii, le vede chipurile și, totuși, e prea obosit ca să se mai sperie. Oricum nu mai au ce să îi facă. Vrăjmașii coborâți din iad au fața neagră, de piatră, și nu sunt oameni, nici vii, nici morți, ci doar vrăjmași. Dinții le sunt perle negre, părul rar, foarte cărunt, acoperit de-o șapcă gri, cât să le maște urâțenia, cât să moșească groaza. Iar ochii, ochii le ard dar nu spre viață ca celorlalți soldați, ci spre nimicnicie. Ei se apropie și se depărtează, de el și de șanț, lăsând durere și foc în urmă.
Roșcovanul îi înjură. O grenadă aruncată de inamic explodează între el și căpitan. Jumătate de corp i se topește din cauza suflului exploziei, restul se jupoaie. Soldatul roșcat explodează un pic. Căpitanul, în schimb, s-a dus deja. Doar crucea rămâne în urma lui.
Ostașul închide ochii, mușcându-și buzele. Ar vrea și el o cruce acum, dar n-are. N-a crezut ca va avea nevoie. Măcar are suflet. Mormăie ceva ca pentru sine, ceva ce-i face pe vrăjmași să se depărteze, cum că aici este triumf. Carnea-i sfârâie în continuare, umărul încontinuu îl doare. Respiră adânc, după cum a fost învățat. Apoi se mișcă. O nouă ploaie de gloanțe se pornește, ca să-i doboare pe el și pe cei care au mai rămas, dacă au mai rămas. Se prea poate să mai fie doar el.
Se târăște înapoi înspre șanț, conștient de ce are să vadă: bucăți din roșcovanul carbonizat, bucăți din alți soldați, ceva armament ce mai aveau înainte să cadă grenadele pe ei, și crucea căpitanului. Pentru el, nu pentru sine, se târăște el într-acolo. Să vadă viață, nu moarte, se duce el. Noi gloanțe îi zboară pe lângă trup, văjâindu-i în urechi, dar nu mai au cum să-l atingă. Știe asta.
Se aruncă în șanț unde încă mai miroase a scrum și încă răsună ca un ecou înjurăturile roșcatului și rugăciunile soldaților. Ostașul apucă crucea căpitanului, caldă și umedă, apoi privește către cer, oftând. Cerul e senin, poarta – deschisă. N-au pierdut, iar recolta nu va fi de cadavre, ci de suflete. S-a terminat urcușul, năruindu-se calea înapoi, iar coborâș n-are. S-a năruit răul, trosnind și schelălăind, și a rămas viață și întru viață a rămas, cu sângele trupului împărtășit pământului și lacrimile devenite făurar, căci, iată, i s-a făurit triumf.
Se aruncă în șanț unde încă mai miroase a scrum și încă răsună ca un ecou înjurăturile roșcatului și rugăciunile soldaților. Ostașul apucă crucea căpitanului, caldă și umedă, apoi privește către cer, oftând. Cerul e senin, poarta – deschisă. N-au pierdut, iar recolta nu va fi de cadavre, ci de suflete. S-a terminat urcușul, năruindu-se calea înapoi, iar coborâș n-are. S-a năruit răul, trosnind și schelălăind, și a rămas viață și întru viață a rămas, cu sângele trupului împărtășit pământului și lacrimile devenite făurar, căci, iată, i s-a făurit triumf.
Comentarii
Trimiteți un comentariu