Deznădejde

Nu cred că sunt bună 
pentru ce m-ai ales să fac.
Mi-e frică și să tac,
când și liniștea-i minciună.

Mă pierd într-un pustiu,
mă-nec în ape mici,
mă tem de licurici,
mi-e frică a fi viu.

Mi-e sufletul inert,
mă dor mâinile-mi grele,
irosit-am cununi și inele,
afundându-mă în deșert.

Eu nu compun de fapt,
eu urlu la pereții cămării sufletului meu,
căutându-l pe Dumnezeu,
furând nădejde pentru duhul meu inapt.

De fapt, sunt instabilă:
lasând vântul să bată prin mine,
de mult nu mi-a mai fost bine.
Deznădejdea mă transformă în ruină.

 23.02.2018