Când ne vom găsi rămășițele

Când o să-mi găsești versurile printre ruine,
zbârcindu-ți mâinile fine
prin gunoi,
adu-ți aminte de cum amândoi
am îngrămădit într-un ventricul gol de noi goi,
o iubire la infinit împărțită la doi.

O să-mi mângâi capul ce s-a tâmpit,
o să mângâi omul îndobitocit
pe obraz,
bucurând fetița din necaz,
căci zărindu-te întru simțămintele promise încă treaz
i se stârnesc lacrimile de extaz. 

Când o să-mi scoți din întuneric
trupul cel nemernic
și dulce,
ține-te tare, căci cuvântul seduce
și ți-ar vorbi atâtea de i-ar ști piciorul pe unde s-o apuce
să fie la tine înainte să vrea iar să se culce.

O să-mi găsești și mâinile neputrezite,
încă mâzgâlindu-ți niște rime cumplite
pe furiș,
și-o să mă vezi urcând tonul pieptiș,
încercând să recit din poemele-ți cu amorul luat drept tăiș,
să ne facem auzit recitalul fără afiș.

O să aflii în final cine sunt eu,
copila lui Dumnezeu,
inoportună,
amărăciune pusă într-o căpșună,
și ce însemni tu de fapt, iubitule de fată bună:
tu ești cel ce fulgeră și tună.

10.01.2018

//făcusem un program: să nu postez vinerea, sîmbăta și duminica, dar astăzi e una dintre zilele în care țin rămășițele...