Veni-va

Ea era o poetesă, iar el era modelat pământ, făcut etern prin cuvânt.

Peronul era gata aglomerat deja când ajunsese ea, oamenii împărțiți în familii – sfintele mame, sfintele logodnice, sfintele soții, sfintele surori, sfintele fiice, așteptându-i pe cei dragi cu mâinile împreunate ca la rugăciune – unde-i, Doamne, omul meu? - și diferiți ofițeri, fie să facă triaj, fie o statistică. Din transportul de militari o parte aveau să fie în permisie, dar majoratitatea, cel mai probabil, erau răniți. Generalii voiau cifre: câți au căzut, câți am pierdut, câți să mai luăm; generalii voiau un răspuns: mai facem față?

Ea, bineînțeles, se încadra în prima categorie, alăturându-se coloanei de femei de la marginea peronului. Bărbații care așteptau acolo nu prea erau și cei ce erau oricum stăteau mai pe margine. Multe orașe erau deja goale de bărbați în putere, doar bătrânii și copii rămânând, cei ce fie nu înțelegeau războiul, fie nu îl puteau combate, iar lipsa lor se simțea în becurile arse rămase neschimbate în fiecare casă, precum și în suspinele surde în miez de noapte prin perne sau în brațele cuiva.

Numără o sută treizeci și patru de oameni veniți. Atunci sigur vin cel puțin tot pe-atâta soldați, își zise. Putea fi ca o medie, căci pentru un bărbat se prea poate să fi stat acolo și nevasta și maica și amicul, iar pentru altul nimeni. E dureros să nu te aștepte nimeni când vii de la război, cu sau fără un picior sau o mână sau ambele, sau cu un glonte în omoplat pentru că medicul decisese că ar fi mai bine să fii operat la oraș decât pe front, sau cu coada între picioare după ce n-ai făcut nimic și au murit atâția lângă tine, tovarășii tăi secerați de toți vrăjmașii. Oamenii ar trebui să se teamă de singurătate mai ceva decât de moarte. Moartea are și înviere, dar singurătatea doar nimicnicie.

Stropi mărunți, ușor înghețați, se coborau din cerul ce plângea pentru măcelul mundan – Dumnezeu știe că lumea n-a fost creată ca ea să se distrugă singură. Noroc că ea îi purta haina, haina lui cea bună, pe care i-o dăduseră tatăl lui când se mărise și se făcuse băiet zdravăn, cum sperase bătrânul că avea fiul său să fie, cum speră tații de obicei. Ea n-avea de unde ști, dar haina aceea lungă și de aceeași culoare precum cacaua cu lapte care îi plăcea și acuma, adultă fiind, fusese făcută de mâna bunicii lui, cusută cum a știut bătrâna mai bine, menind-o să fie dată mai departe, cât avea să reziste. Poate că îi ținea așa de bine de cald tocmai pentru că era a lui, îmbibată în mirosul lui, atât de dragă lui încât copilul din el ar fi luat-o la război de ar fi putut. În momentul acela, ea era plouată, înfrigurată, îngrozită de ce avea să aducă trenul, și totuși se simți de parcă era sub îmbrățișarea lui.

O tânără își sufla în mâini lângă ea, încercând să se încălzească; pesemne că-și uitase mănușile acasă. Un hârcâit se auzi din spate: un bătrân cu fața zbârcită încercă să alerge spre peron fără a-și mai folosi bastonul de lemn, uitând că piciorul său nu mai era de încredere, ca în tinerețe. Un copil adormise în brațele cuiva, căzându-i peste ochi șăpcuța roșie, singura pată de culoare în peisajul alb-negru.

Se auzi un vuiet. Oamenii începu să se anunțe unii pe alții că, în final, venea trenul. Mulțimea se mișca, oamenii călcau unii pe alții, săreau unii peste alții, să fie în față când ostașii coborau din tren, să și-i recupereze cât mai repede pe toți cei pe care războiul îi furaseră.

Primul care ieși era un căpitan mărunțel, urlând să se facă ordine pe peron, să fie destul spațiu pentru cei ce coboară. Apoi începu să apară unul câte unul, fiece soldat, fie pe picioarele lui, fie cărat de alții; amputații în scaune sau în cârje aveau întâietate, apoi ce sănătoși și la final tărgile cu grav-răniții.

Ea își simți sufletul la gură, sentiment împărtășit de toți, și își strânse brațele la piept. Celelalte femei i-o luaseră înainte, iar ea rămase la capătul cozii, prea speriată să înainteze, cele mai rele gânduri adunându-se în fața ochilor ei, cum că el nu mai era, se pierduse, avuse vreun membru amputat sau cine știe ce altceva. Gândurile nu erau niciodată bune, oricâtă poezie ar ieși din ele.

O să aflii într-un final cine sunt eu,
Copila lui Dumnezeu,
inoportună,
amărăciune pusă într-o căpșună...

Nu era momentul pentru asta. Și totuși astfel se comportă o poetesă când i se întoarce bărbatul de la război. Între timp, primul vagon se golise.

...și ce însemni tu pentru mine, iubitule de fată bună:
tu ești cel ce fulgeră și tună.

Un plânset o recuperă pe poetesă din universul de unde-și ivea ea rimele amare: o mamă aflase de la un soldat ce luptase pe aceleași fronturi ca și fiul ei, că el nu apucase să se urce în tren, căzuse la datorie. Uitându-se în stânga și-ndreapta, ea observă că, de fapt, bătrâna nu era singura care plângea și suspina, scrâșnind din dinți. Coborâseră din tren mult mai puțini soldați decât oameni așteptau.

Și totuși, exista și un băiețandru blond și înalt, cu ochii aberant de albaștrii rivalizând roșul șăpcăliei copilului ce tocmai se trezise în brațele tatălui de mult pierdut, care privea în jur, căutând pe cineva cunoscut, pe cineva care să-l fi așteptat și pe el, oaia cea pierdută, tocmai reîntoarsă. Rămase dezamăgit și-și plecă capul, pornind-o șchiopătând printre oameni spre ieșire. Abia atunci se putu observa că avea un baston într-o mână și că-și târa piciorul bandajat – fusese împușcat, nu îndeajuns de grav cât să-și piardă piciorul, dar destul cât să fie trimis acasă.

Ultimul vagon, într-un final, se golise.

Poetesa trase aer în piept și începu să alerge, simțind nu doar mirosul lui, ci și un iz de viață.