Omule...

Omule,

te țin ancorele

trăgându-te dedesubt

să te îneci în apele

poftelor celor de frupt.

Te țin patimi multe, mari,

ca-n lanțuri și cu zeghe

și lacrimi pe-obraji amari

și suspinând de sete.

Tu strigi să te adape

izvorul de sudoare,

pierzându-te în fapte,

departe și de soare.

Trăiască alba luna

și întunericul mut

ca sufletul s-apună

în gândul cel nenăscut.

Iar ai uitat de viață,

de poartă și de tine,

cum faci din crez speranță

și din rău cum faci bine.

Omule,

trei îți sunt aripile

spre cerul ce ți-e deschis,

spre viață, spre clipele

ridicării din abis.

Toate-ți sunt în inimă

și toate te așteaptă

ca fără de lacrimă

să te îndrepți spre poartă.

Ușor se trece pragul

și lin precum e un zbor

mânat de întreg dragul

de cer și marele Dor.