Am un suflet!

Omule, te țin ancorele trăgându-te dedesubt să te îneci în apele poftelor celor de frupt. Te țin patimi multe, mari, ca-n lanțuri și cu zeghe și lacrimi pe-obraji amari și suspinând de sete. Tu strigi să te adape izvorul de sudoare, pierzându-te în fapte, departe și de soare. Trăiască alba luna și întunericul mut ca sufletul s-apună în gândul cel nenăscut. Iar ai uitat de viață, de poartă și de tine, cum faci din crez speranță și din rău cum faci bine. Omule, trei îți sunt aripile spre cerul ce ți-e deschis, spre viață, spre clipele ridicării din abis. Toate-ți sunt în inimă și toate te așteaptă ca fără de lacrimă să te îndrepți spre poartă. Ușor se trece pragul și lin precum e un zbor mânat de întreg dragul de cer și marele Dor.

Poetul se mâhnea  cum e-mpărțită omenirea între cei ce erau  și cei care se pierdeau. Poetul se întreba  “Unde sunt cei care nu mai sunt?” Și Omul răspundea: urcat-au la cer de pe pământ. Poetul ce era  nevinovat față de țară la om nu ajungea,  rămas sub lună-semn amară. Poeta pomenea  pe toți cei care au murit luptând, când Omul mai lupta  contra lumii ce-l voia arzând. Poetul mai scria  pentru ridicarea din moarte, pentru cine murea  în lagăre sau sub păcate. 14.11.2018

înoți în ceașca mea de ceai, ai înotat și înotai, c am frige apa, dar convine, aproape că te-aș bea în mine, înoți aici fiindu-ți bine, și-ai vrea ca să te beau în mine.  în apa verde de la frunze, înoți în unghiurile obtuze și-acum iar mi-ai ajuns pe buze. 17.10.2018