Am un suflet!

Nu,  azi nu m-am rugat pentru tine. A trebuit să mă rog și pentru mine, azi măcar, pentru sănătatea mea, căci o sămânță rea m-a găsit lăcaș. Și m-am spurcat și harul unei rugi frumoase l-am spurcat, și harul s-a blocat. Mâine poate, am să mă pot ruga dublu. 26.12.2016

Am uitat să-ți pun zahăr în cafea: atât mi-e de egoistă rugăciunea... Când stau cuminte-n genunchi să strâng al laudelor mănunchi pentru Domnul că mi te-a făcut, că mi-ai apărut. Atât mi-e de egoistă rugăciunea... O îneacă uscăciunea păcatelor mele atât de rele. Domnul te-a făcut. Tu ai apărut. Atât mi-e de egoistă rugăciunea: Am uitat că nu vrei zahăr în cafea. 18.10.2016

Nu cred că sunt bună  pentru ce m-ai ales să fac. Mi-e frică și să tac, când și liniștea-i minciună. Mă pierd într-un pustiu, mă-nec în ape mici, mă tem de licurici, mi-e frică a fi viu. Mi-e sufletul inert, mă dor mâinile-mi grele, irosit-am cununi și inele, afundându-mă în deșert. Eu nu compun de fapt, eu urlu la pereții cămării sufletului meu, căutându-l pe Dumnezeu, furând nădejde pentru duhul meu inapt. De fapt, sunt instabilă: lasând vântul să bată prin mine, de mult nu mi-a mai fost bine. Deznădejdea mă transformă în ruină.  23.02.2018

Ce scump e carburantul când vrei s-ajungi în rai! Nu te-ntreb cât costă, ci cât ești dispus să dai. „Ce repede conduci fără a avea permis”, șopti-mi-ai la ureche, și faruri ai aprins. Nu îmi fura volanul, căci eu vreau să conduc, nu m-opri din a te lua cât de departe-apuc. „De forțezi mașina cu rezervorul gol?” Te cruț pe tine, dragă, că tu nu ai control, că tu virezi la stânga când este drumul drept, că dai în marșarier-nloc să ții ceții piept. Pune-ți centura, nici eu nu conduc prea bine. Merg cu nădejdea că mă văd în rai cu tine. 02.01.2018

(I) Părul încă-mi miroase-a țigară: miros dulceag, dar dragoste-amară. Tu fumezi, dar eu n-am aer deloc.   Eu am bricheta, dar tu vrei un foc. Eu nu fumez, căci tu fumezi prea mult. Eu-s copil, tu - de-o săptămân-adult. 05.02.2017 (II) Mi-a rămas pe piele din al tău scrum, mi-a rămas părul mirosind a fum. Te văd ca un om de scrum flămând și văd cât îți place a fi arzând, căci astfel lepezi spre mine tutun și mă iubești doar când stau să apun. 01.03.2017 (III) Iar fum, și iarăși încep să tremur, și iarăși mă plec și mă cutremur... Te cred că mai vrei înc-o țigară, dar eu am doar dragoste, amară, te cred că îți place intoxicat, cu păcate, cu fum, întunecat. 18.03.2017 (IV) Pe cine vei iubi-n continuare? Aruncă-ți țigara, oricum moare. Am rămas cu iubirea-mi amară, dar nu te-ai mai întors la țigară. Mă surprinde că tu nu mai fumezi, mă bucur dar mă-ntreb în ce mai crezi. 12.07.2017 (V) Tu n-ai fost amant de nicotină, ...

Când se oprește vîntul,  îmi iei cuvîntul.  Mă lași ne-vie,  mă lași fără poezie.  Nu mă lași moartă,  să se termine odată și-odată, ci cât să mai trăiesc un pic, să trăiesc ca un nimic. De ce trebuie să bată vântul  ca să pătez pămîntul  cu mine, când aș putea foarte bine să fiu o poetesă fericită  în loc de-oropsită? Sunt murdară,  rimă amară, și să înțeleg nu pot:  de ce poeziile se stârnesc prin potop de lacrimi amare... 08.02.2018

Se deschide cerul, coborând îngerii pe pământ. Se apropie oamenii, de Cuvânt. Dar când se bea vinul, se sperie îngerii, se depărtează, și astfel toți oamenii se înstrăinează. Și se continuă festinul, se-ntristează îngerii (nu-i mare mirarea), se înrăiesc oamenii, pângărind floarea. Când se termină timpul, se întorc îngerii, se ridică ceața, se pleacă oamenii și, în sfârșit, acceptă Viața. 05.02.2018

Uneori scriu poeziile pe care ai putea să le scrii și tu, dar pentru orice impromptu aș scrie îmi rup din suflet o bucată și mă las ne-vie. Cum calculez limita mea când este vorba de tine, limită din mine, când fiorul tinde la infinit, orizont nemărginit, dar randamentul la zero? Uneori scrii poeziile pe care aș vrea să le scriu și eu; eu scriu cu greu versuri greșite cu mâini sângerânde, cu suflet și sentimente ciobite. Cum calculez limita mea, cum mă trudesc, limită din nelumesc, când tindem la perfect, căci după aspect, s-ar zice că nu tindem la zero? 08.02.2018

În șanț, roșcovanul înjură. Blesteamă ziua în care a pornit-o pe calea asta, ziua nașterii fiecărui inamic, ziua începutului războiului și restul zilelor. Unii înjură cu el, alții îi zic să tacă. Căpitanul încă mai speră cum orice om e îndreptățit să creadă în miracole. Și-a pierdut mulți oameni, nu vrea să-i mai moară și ceilalți. - Eu zic s-o luăm din loc. Cine trăiește, bravo lui! zice roșcatul. - Du-te tu. Du-te învârtindu-te. E sinucigaș ceea ce vrei să faci. - Măcar fac ceva. Ultima vorbă i este adresată căpitanului. Soldatul s-ar duce să lupte, dar nu poate fără ordin, și nici nu va primi. Căpitanul îi pare slab; nu vrea moarte, vrea viață pentru toți ai lui. I-o fi greu să ducă pușca. Iar alunecă. Știe de ce. Vrăjmașii îl chinuie și nici măcar nu i s-au arătat în față. E dureros, crapă tot pe dinăuntru căci se lasă distrus. Le permite să-l distrugă. Ei îl fac să crape, iar din cauza lui se vor duce toți. Își trage crucea de la gât ținând-o strâns în pumni. Asta era… R...

- Trebuie să înaintăm, să trăiți, țipă roșcovanul. Nu putem sta la nesfârșit aici. Căpitanul îl privește perplex – n-are mult timp de gîndit. Nu poate trimite doar un om să le curețe calea celorlalți - fericitul ar fi o țintă ușoară pentru orice lunetist; nici nu poate trimite mai mulți. Nu știe câte mitraliere are vrăjmașul. Ar pierde inutil oameni. Roșcovanul îl presează să facă ceva, dar n-are ce și n-are nici cu cine. Locotenentul nu mai ajunge, o parte dintre soldați sunt răniți, unii grav – inclusiv ostașul cu umărul însângerat; doar vreo cinci sunt mai zdraveni la trup. Curios, roșcovanul n-are nicio zgârietură. Șoapte și urlete întreabă aceleași lucru: cine merge? Roșcovanul țipă iar, căpitanul îl ignora iar. Dacă nu e rănit, indiferent de extazul de a lupta, ar fi un sacrificiu prostesc să meargă el iscoadă. Altul nu se încumetă. Rămâne a fi decizia căpitanului care dintre oamenii lui are să moară. Nimeni nu-ți spune asta, nici asta, la început. Poate de aceea locotene...

Un soldat urlă de durere în stânga lui. Când îl întreabă unde-i rana, el urlă din nou. Carnea-i sfârâie încă, în umăr, căci acolo e glonțul. Căpitanul se apropie de ostaș și îi spune la ureche într-o șoaptă, ca și cum i-ar povesti unui copil un basm, aceleași vorbe de încurajare, mai mult sau mai puțin bune, vorbe pe care le repetă tuturor: trebuie să lupți, să ignori neputința, s-o transformi în forță. Trebuie să te ridici, să-ți iei arma și să lupți. Adevărul este că viața e multă durere, cu care te obișnuiești. Trăiește pentru ziua în care durerea va fi ușor de ignorat, pentru cea în care nu va mai fi deloc. Mori dacă accepți că mori și nu e nicio problemă dacă o faci, dar oare câte ratezi? Sufletul nu se desprinde dacă nu vrea, oricât de greu ar fi, dacă nu-l omoară altceva. Nu glonțul, altceva. Glonțul care-ți este în umăr și te rănește și te ține în viață. Durerea înseamnă ca mai simți ceva… Rănitul îl oprește, zâmbindu-i. - Sunteți un căpitan bun, îngaimă el. - Nu-mi spu...

La scurt timp focurile de armă se calmează. Fie nu mai au ce să tragă, fie nu mai au în cine să tragă. Toți câți ajunseră la șanț întreabă, murmură, urlă. - A ajuns nebunul? îi strigă un roșcovan căpitanului fix în urechea bună - explozia de mai devreme îi slăbise auzul în cealaltă. Tânărul, abia înrolat, și-a pierdut deja orice speranță cum că locotenentul are să-i mai prindă vreodată din urmă. Liniștea dată de încetarea focului e așa de amară. Vreo doi încă speră, dar restul îi împărtășesc părerea soldatului: numai are cine să se întoarcă. Căpitanul privește în jos, nu zice nimic, nu vrea să zică nimic, să aibe vreo părere, oricare ar fi ea. Își reîncarcă pușca sub privirea nedumerită a soldaților care așteaptă un răspuns. Alt sfat pe care-l dă frecvent cadeților este să nu gândească; ar fi cazul să n-o facă nici el, ar pierde prea mult, și el și restul. Locotenentul îi fusese prieten… Pușca îi e tot mai grea. Trupul îi e greu, mai greu ca oricând, și îl dor urechea în care ...

Respiră. E primul sfat care-ți poate fi dat. Să te miști e al doilea. Știu că-ți ard plămânii, știm că nu mai ai aer, știm de toți căzuții de lângă tine, de la picioarele tale, dar tu ești încă viu. Asumă-ți. Știm că glonțul ți-a jupuit pielea de pe umăr, ți-a mâncat carnea, fibră cu fibră, ți-a distrus osul, cât mai dureros posibil, știm că sângerează abundent, că te doboară, că te târăști până la medic, dar, ironic, el e deja mort. Fericește-te că încă mai trăiești, încă mai poți face ceva. Alternativa morții este durerea – nimănui nu-i place, deși e singura dovadă că încă mai poți simți ceva, pe lângă nădejde. Glonțului care ți-a intrat în umăr făcându-ți pielea să sfârâie, lui îi datorezi viața. Durerea te-a scos din amorțeală, te-a trezit din nesimțire, te-a ținut în viață până în acest moment. Dar de acum trebuie să te ții singur. Trăiești, deci fă ceva: ridică-te, ia-ți arma ta, ucide, ucide… Sună atât de rău, poate este, dar Dumnezeu a binecuvântat armata. Luptați, căci noi n...

Miroase a scrum,   vrăjmași negri din fum. Răsună un ecou de înjurături de la venitul nou, neștiind săracul cu ce se mănâncă războiul și cât de adâncă e o prăpastie, un abis ce te duce-n opusul unui paradis. Ostașul apucă de cruce: războiul nu-l mai seduce , privește în sus, căutîndu-l pe Iisus, nădejde mare, singura scăpare, privește și e surprins, să vadă cerul deschis. Zâmbește spre victorie, plânge spre glorie; omul n-avut nimic de câștigat, omul doar trebuia înviat, iar recolta va fi de suflete, nu de cadavrele ale căror urlete și scrâșniri vom înceta curând a le auzi. Acest urcuș s-a terminat, iar un coborâș încă n-a fost creat, năruindu-se calea înapoi, s-a făurit triumf pentru voi, năruindu-se răul trosnind, de ciudă schelălăind c-ai ales partea cea bună, c-ai reușit să-ți faci cunună. Din tot, a mai rămas doar viață, căci la final nu mai ai nevoie de speranță, si întru viață a rămas, și șchiopătând la fiecare pas, ai făcut din obuzu...